august 2015

În ziua de 16 iulie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art.3 alin.(3) teza a doua din Codul de procedură penală, conform cărora „În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.”

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate şi a constatat că soluţia legislativă conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată este neconstituţională.

Curtea a reţinut că, potrivit art.64 alin.(5) şi (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de atac. De aceea, aşa cum a stabilit Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.886 din 5 decembrie 2014 şi Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.52 din 22 ianuarie 2015), spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât încheierea pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Prin urmare, judecătorul care dispune începerea judecăţii, în baza art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) din Codul de procedură penală, este incompatibil să exercite şi funcţia de judecată, în caz contrar încălcându-se art.21 alin.(3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil, şi art.124 alin.(2) din Legea fundamentală, potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv, Judecătoria Satu-Mare – Secţia penală.

În aceeași zi, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică”.

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate şi a constatat că sintagma „o infracţiune de trafic de stupefiante” din cuprinsul dispoziţiilor art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală este neconstituţională.

Curtea a reţinut că măsura arestării preventive, prevăzută la art.223-240 din Codul de procedură penală, este o măsură preventivă privativă de libertate, de a cărei esenţă este restrângerea libertăţii individuale, prevăzute la art.23 din Constituţie, şi executarea ei într-un centru de detenţie. Reglementarea de către legiuitor a acestei măsuri nu se poate realiza decât cu asigurarea tuturor garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art.21 alin.(3) din Constituţie, precum şi a standardelor de calitate a legii, respectiv claritatea şi previzibilitatea, consacrate de art.1 alin.(5) din Constituţie, precum şi de principiul legalităţii procesului penal, prevăzut la art.2 din Codul de procedură penală. Or, în condiţiile în careinfracţiunea de trafic de stupefiante nu este reglementată în legislaţia penală română, nici în cuprinsul Codului penal nici în cuprinsul unei legi speciale, enumerarea sa printre infracţiunile pentru care poate fi luată măsura arestării preventive este neconstituţională.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv, Tribunalului Sălaj – Secţia penală.

Argumentațiile reținute în motivările soluțiilor pronunțate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În ziua de 14 iulie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.431 alin.(1) din Codul de procedură penală, conform cărora „Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor.”

În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art.431 alin.(1) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se examinează de către instanță „fără citarea părților”este neconstituțională.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv , Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.

Argumentaţiile reţinute în motivarea soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.459 alin.(2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr.79/113/2015 al Tribunalului Brăila — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.331D/2015.

În motivarea excepției de neconstituționalitate judecătorul de cameră preliminară, autor al excepției, arată că, în temeiul art.363 din Codul de procedură penală, în lipsa vreunei limitări, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire trebuie să fie discutată în camera de consiliu cu participarea procurorului sub sancțiunea nulității absolute, conform dispozițiilor art.281 alin.(1) lit.d) din același cod. În aceste condiții, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.459 alin.(2) din Codul de procedură penală, în ceea ce privește soluționarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire — cale extraordinară de atac — în camera de consiliu, fără citarea părților, dar cu participarea procurorului, conform interpretării de mai sus, este întemeiată, deoarece, deși procurorul are acces la dosarul cauzei și se prezintă în sala de ședință, în camera de consiliu, unde își poate expune argumentele pentru admisibilitatea sau nu a cererii de revizuire, partea interesată, revizuentul, nu este în măsură să își expună argumentele sale în aceleași condiții, nu cunoaște motivele pe care le formulează procurorul în ședința din camera de consiliu și, astfel, nu este în măsură să își dezvolte toate apărările. Apreciază că prezența în fața instanței de judecată ori a judecătorului de cameră preliminară a revizuentului alături de reprezentantul Ministerului Public, la dezbaterea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, este un element esențial al asigurării principiului contradictorialității, al unui proces echitabil, al respectării dreptului la apărare, precum și al egalității de arme între acuzare și apărare și al egalității în fața autorităților judiciare. În continuare, judecătorul de cameră preliminară arată că este de acord cu faptul că, prin natura și conținutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a revizuirii sub aspectul admisibilității în principiu, nu vizează însăși soluționarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condițiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege și depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului de revizuire. Altfel spus, instanța se pronunță asupra unei probleme care privește exclusiv buna administrare a justiției, ca și în cazul judecării recuzării sau a strămutării pricinilor. Totodată, judecătorul de cameră preliminară este de acord cu faptul că, așa cum a stabilit în repetate rânduri instanța de contencios european al drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenției, „drepturi civile” și deci nu intră în câmpul de aplicare al art.6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (invocă, în acest sens, Decizia din 8 octombrie 1976, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y și Z împotriva Elveției, și Decizia din 9 mai 1989, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei). În acest context apreciază că, și în condițiile în care este vorba despre parcurgerea unui asemenea filtru a unei proceduri vizând admisibilitatea în principiu a unei cereri, iar nu a însuși fondului cererii, legiuitorul trebuie să clarifice textul legii și să se decidă dacă dă posibilitatea părților și procurorului de a participa la o asemenea procedură ori, dimpotrivă, dacă procedura-filtru se desfășoară fără participarea acestora, în camera de consiliu, așadar fără dezbateri. În continuare, susține că nu se pun probleme de constituționalitate a unor astfel de dispoziții în cadrul unei proceduri-filtru, care nu angajează fondul cauzei, dacă nu sunt invitate părțile și procurorul pentru a pune concluzii, în considerarea jurisprudenței anterioare a Curții Constituționale, însă, dacă la o astfel de procedură-filtru este chemat numai unul dintre participanții la procesul penal — una dintre părțile cauzei ori numai procurorul — fără a fi chemat și participantul aflat pe poziții de contradictorialitate, nu mai poate fi vorba despre o procedură care se desfășoară cu ușile închise, fără dezbateri, ci despre o procedură care angajează dezbateri pe admisibilitatea în principiu a cererii, discuții care, conform dispozițiilor art.459 alin.(2) din Codul de procedură penală, au loc numai cu procurorul, fără a fi chemat și titularul cererii pentru a i se face cunoscute concluziile reprezentantului Ministerului Public și fără a i se da posibilitatea acestuia de a face cunoscut magistratului ce se va pronunța asupra admisibilității în principiu a cererii care sunt motivele pentru care trebuie să fie respinse argumentele reprezentantului Ministerului Public, care sunt propriile argumente ale titularului cererii. Or, din această perspectivă, apreciază că prevederile criticate nu respectă egalitatea de arme, egalitatea părților și a procurorului în fața legii și a autorităților judiciare, dreptul la apărare, accesul efectiv la justiție și echitatea procesului penal, mai cu seamă contradictorialitatea acestuia. Arată că vechiul Cod de procedură penală, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr.202/2010, dar și după intrarea în vigoare a acestui act normativ, a respectat aceste principii, prin faptul că, anterior legii amintite, se prevedea în art.403 alin.(1) că „Instanța, ascultând concluziile procurorului și ale părților, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege și dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege, prevăzându-se că „Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță, în camera de consiliu, fără citarea părților și fără participarea procurorului. Instanța examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege și dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”. Așadar, arată că legiuitorul vechiului Cod de procedură penală a avut de fiecare dată în vedere să respecte principiul egalității între procuror și părțile unei cauze penale, lucru care nu s-a mai întâmplat la redactarea noului text de lege, respectiv art.459 alin.(2) din Codul de procedură penală.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.459 alin.(2) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală „Admiterea în principiu”, care au următorul conținut: „Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță, în camera de consiliu, fără citarea părților”.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.459 alin.(2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr.79/113/2015 al Tribunalului Brăila — Secția penală și constată că soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Tribunalului Brăila — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 30 iunie 2015.

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.4884 alin.(5) din Codul de procedură penală și ale art.105 din Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu în Dosarul nr.31.677/212/2014 al Judecătoriei Constanța — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1.135 D/2014.

Reprezentantului autorului excepției susține că dispozițiile art.4884 alin.(5) din Codul de procedură penală sunt discriminatorii, de ele beneficiind doar persoanele ale căror procese au început ulterior datei intrării în vigoare a acestui cod. Se arată, de asemenea, că soluția legislativă conform căreia judecarea contestației cu privire la durata procesului penal în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a părților, este neconstituțională, încălcând principiile contradictorialității și oralității procesului penal și, prin aceasta, dispozițiile art.21 alin.(3) din Legea fundamentală. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curții Constituționale nr.599 din 21 octombrie 2014, nr.641 din 11 noiembrie 2014 și nr.663 din 11 noiembrie 2014. Se mai susține încălcarea, prin prevederile art.4884 alin.(5) din Codul de procedură penală, a dispozițiilor art.127 din Constituție, întrucât desfășurarea unei proceduri în camera de consiliu nu trebuie să fie echivalentă cu o ședință secretă.

În ceea ce privește prevederile art.105 din Legea nr.255/2013, se arată că acestea exclud de la dreptul de a face contestație cu privire la durata procesului penal persoanele ale căror procese au început înaintea datei intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală, discriminându-le, în acest fel, în raport cu cele ale căror procese au început anterior acestei date. Se arată că dispozițiile art.105 din Legea nr.255/2013 instituie o excepție de la principiul aplicării prevederilor noului Cod de procedură penală tuturor proceselor aflate pe rolul instanțelor, excepție ce intră în contradicție cu prevederile art.8 din același cod, care prevăd, ca principiu, obligativitatea soluționării cauzelor penale într-un termen rezonabil. Or, conform textului criticat, de posibilitatea de a formula contestație cu privire la acest aspect beneficiază doar persoanele ale căror procese au început după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art.4884 alin.(5) din Codul de procedură penală, care prevăd soluționarea contestației privind durata procesului penal prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părților și a procurorului, încalcă dreptul la apărare al participanților la procesul penal, obligându-i pe aceștia la o atitudine pasivă, care le afectează drepturile fundamentale și, în mod special, dreptul de a demonstra caracterul netemeinic al declanșării procedurii penale. Se susține că este suprimat, în acest fel, caracterul contradictoriu al procedurii de judecată, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil. Se arată că eventuala legitimă lipsă de publicitate a ședinței nu trebuie să echivaleze cu lipsa înștiințării părților și cu împiedicarea acestora de a depune concluzii orale în cadrul procedurii analizate. Se susține, totodată, încălcarea prin dispozițiile art.4884 alin.(5) din Codul de procedură penală a prevederilor art.127 din Legea fundamentală, conform cărora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, ședințele de judecată sunt publice. Se arată că ședințele de judecată pot fi secrete doar în raport cu terțe persoane, și nu în raport cu părțile procesului penal, în caz contrar fiind încălcate drepturile fundamentale anterior referite. În ceea ce privește dispozițiile art.105 din Legea nr.255/2013, se arată că asigurarea dreptului de a formula contestație privind durata procesului penal doar părților și subiecților procesuali principali din procesele penale începute după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală este de natură a încălca prevederile art.16 din Constituție, creând discriminare între aceste persoane și participanții la procesele penale începute sub imperiul Codului de procedură penală din 1968. Se subliniază faptul că tergiversarea acestor din urmă cauze produce efecte vătămătoare și în prezent, respectiv după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală. Se susține, de asemenea, că dispozițiile art.105 din Legea nr.255/2013 contravin art.15 alin.(2) din Constituție, care prevede retroactivitatea legii penale mai favorabile.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art.4884 alin.(5) din Codul de procedură penală și ale art.105 din Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

— Art.4884 alin.(5) din Codul de procedură penală: „Contestația se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părților și a procurorului.”;

— Art.105 din Legea nr.255/2013: „Dispozițiile art.4881—4886 din Legea nr.135/2010, cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestația privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a Legii nr.135/2010.”

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.4884 alin.(5) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu în Dosarul nr.31.677/212/2014 al Judecătoriei Constanța — Secția penală și constată că soluția legislativă potrivit căreia contestația privind durata procesului penal se soluționează „fără participarea părților și a procurorului” este neconstituțională.

2. Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu în Dosarul nr.31.677/212/2014 al Judecătoriei Constanța — Secția penală și constată că dispozițiile art.105 din Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Judecătoriei Constanța — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 iunie 2015.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art.4884 alin.(5) din Codul de procedură penală trebuia respinsă și trebuia constatat că dispozițiile menționate sunt constituționale, în raport cu criticile formulate, pentru următoarele motive: Reținem că, în procedura de soluționare a contestației privind durata procesului penal, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța informează procurorul, respectiv instanța pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestația formulată și stabilesc un termen până la care organul judiciar informat are posibilitatea de a formula un punct de vedere cu privire la contestație, sub toate aspectele. Totodată, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța are obligația de a informa celelalte părți din proces și, după caz, persoana vătămată sau suspectul, cu privire la contestația formulată și la dreptul de a-și exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop. Netransmiterea punctelor de vedere menționate, în termenul stabilit, nu împiedică soluționarea contestației.

Contestația se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părților și a procurorului, cu privire la acest aspect fiind invocate motivele de neconstituționalitate în prezenta cauză, opinia autorului fiind în sensul că, prin aceasta, se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare și caracterului public al dezbaterilor. În continuare, reținem că durata rezonabilă a procedurilor judiciare nu poate fi determinată cu exactitate cu titlu general, fiecare procedură fiind necesar a fi apreciată în mod concret, în funcție de criteriile reglementate în art.4885 din Codul de procedură penală, desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și care privesc complexitatea cauzei, natura litigiului, comportamentul părților și al celorlalți participanți în proces, comportamentul organelor judiciare. Așadar, activitatea procesuală de judecată în soluționarea contestației constă în verificarea duratei procedurilor pe baza lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei și a punctelor de vedere prezentate, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, luând în considerare, în concret, natura și obiectul cauzei, complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanți și a dificultăților de administrare a probelor, elementele de extraneitate ale cauzei, faza procesuală în care se află cauza și durata fazelor procesuale anterioare, comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale și procedurale și din perspectiva îndeplinirii obligațiilor sale în cadrul procesului, comportamentul celorlalți participanți în cauză, inclusiv al autorităților implicate, intervenția unor modificări legislative aplicabile cauzei și alte elemente de natură să influențeze durata procedurii. Luând în considerare aceste criterii, precum și punctele de vedere exprimate, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța pot respinge contestația ca neîntemeiată ori o pot admite, stabilind termenul în care procurorul să rezolve cauza, respectiv instanța de judecată să soluționeze cauza, precum și termenul în care o nouă contestație nu poate fi formulată.

Reținem că, potrivit normelor procesual penale ale art.4886 , în toate cazurile, organul judiciar care soluționează contestația urmează să se limiteze la enunțarea acelor acte care rezultă din dosarul cauzei sau, eventual, din punctele de vedere depuse de procuror sau de instanța pe rolul căreia se află cauza, fără a putea da îndrumări cu privire la necesitatea administrării altor probe sau a efectuării altor acte și fără a putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluționare a procesului ori care să aducă atingere libertății judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluția ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertății procurorului de a pronunța soluția pe care o consideră legală și temeinică. Așa încât, constatăm că activitatea procesuală de judecată în soluționarea contestației privind durata procesului penal nu vizează fondul cauzei, nefiind judecată o acuzație în materie penală, în sensul prevederilor art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Conceptul de „acuzație în materie penală” având o semnificație „autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre, trebuie înțeles în sensul Convenției și este definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunțată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunțată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Curtea europeană a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunțată în Cauza Engel și alții împotriva Olandei, paragrafele 80—85). Așadar, având în vedere aspectele relevate anterior ce se analizează de către instanță în soluționarea contestației privind durata procesului penal, nu se poate susține că se aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art.21 alin.(3) și ale art.24, soluția și considerentele Deciziei nr.599 din 21 octombrie 2014, invocată de către autor și reținută de Curte în motivarea Deciziei nr.423 din 9 iunie 2015 la care formulăm prezenta opinie separată, nefiind incidente în această procedură. Reținem că prin Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, statuând asupra neconstituționalității art.341 alin.(5) din Codul de procedură penală, Curtea a sancționat lipsa de contradictorialitate și oralitate a procedurii de soluționare a plângerii împotriva soluțiilor procurorului tocmai pentru că judecătorul de cameră preliminară, potrivit art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) din Codul de procedură penală, poate desființa soluția atacată și dispune începerea judecății, astfel că încheierea pronunțată are valențele unui rechizitoriu, deci a unei acuzații în materie penală. Prin urmare, a conchis Curtea, deși dispozițiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu țin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzații în materie penală (paragraful 34). Totodată, un alt motiv pentru care excepția de neconstituționalitate a fost admisă privește faptul că, în cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, obiectul procedurii îl constituie inclusiv verificarea legalității administrării probelor. Așa încât, atâta vreme cât probele reprezintă chintesența oricărui proces penal, este evident că procedura desfășurată în aceste condiții are o influența directă asupra echității procedurilor ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, astfel că se impune prezența participanților în această procedură (paragraful 43). Or, astfel cum am arătat, soluționarea contestației privind durata procesului penal nu vizează ab initio existența unei acuzații în materie penală, de vreme ce activitatea procesuală de judecată în soluționarea contestației constă doar în verificarea duratei procedurilor, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de judecată nedispunând cu privire la vinovăția inculpatului sau la pedeapsa aplicată acestuia. În concret, în soluționarea contestației cu privire la durata procesului penal, cenzura judecătorului de drepturi și libertăți sau a instanței de judecată constă numai în stabilirea termenului-limită până la care procurorul să rezolve cauza prin emiterea rechizitoriului în vederea trimiterii în judecată ori prin emiterea ordonanței de clasare sau renunțare la urmărire, respectiv a termenului-limită până la care instanța de judecată să soluționeze cauza. Așa fiind, întrucât nu există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la soluționarea contestației privind durata procesului penal să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzații în materie penală, dreptul la un proces echitabil nu este necesar a fi impus, întrucât, astfel cum am arătat, dispozițiile în cauză reglementează în domeniul unor proceduri penale care nu țin de rezolvarea pe fond a cauzei. Cu alte cuvinte, de vreme ce judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța determină durata procedurilor judiciare pe baza lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei și a punctelor de vedere prezentate, prin analiza criteriilor reglementate clar în art.4885 alin.(2) din Codul de procedură penală, fără a putea da îndrumări cu privire la necesitatea administrării altor probe sau a efectuării altor acte și fără a putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluționare a procesului, concluzia nu poate fi decât aceea că soluționarea contestației în camera de consiliu, fără participarea părților și a procurorului, nu este de natură a aduce atingere dispozițiilor constituționale privind dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, de vreme ce, nu este necesar a se da eficiență principiilor nemijlocirii și contradictorialității. Apreciem că posibilitatea procurorului ori a instanței pe rolul căreia se află cauza și a celorlalte părți, respectiv persoane din proces de a formula un punct de vedere cu privire la contestație reprezintă o garanție procesuală suficientă pentru soluționarea corectă și echitabilă a contestației privind durata procesului penal. Drept urmare, reținem că soluționarea contestației privind durata procesului penal fără participarea părților și a procurorului respectă exigențele de contradictorialitate și oralitate impuse de dispozițiile art.21 alin.(3) din Constituție, în condițiile în care procurorul și părțile pot formula un punct de vedere cu privire la contestație. De altfel, procedura de judecată, instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea cadrului procesual în procesele penale, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituțională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă.

Judecători, Daniel Marius Morar Petre Lăzăroiu

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.29 alin.(1) lit.i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru, excepție ridicată de Gigi Rusu și Moise Rusu în Dosarul nr.13.470/200/2014 al Judecătoriei Buzău — Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1.198D/2014.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale în măsura în care scutirea de la plata taxei judiciare de timbru nu se aplică și acțiunilor civile pornite ca urmare a modificării elementelor constitutive ale infracțiunii prin noul Cod penal și faptelor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, când acestea erau infracțiuni. Se mai arată că, prin obligarea la plata taxei judiciare de timbru, dispozițiile legale criticate retroactivează la o situație ivită la 19 septembrie 2011 și conduc la crearea unei situații discriminatorii față de aceeași faptă, determinată de momentul judecării cauzei, în sensul că aceeași cauză, judecată alăturat acțiunii penale sau separat, până la data de 1 februarie 2014 beneficia de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, iar ulterior este obligatorie la plata acestei taxe.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art.29 alin.(1) lit.i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.392 din 29 iunie 2013, texte de lege care au următorul cuprins: „(1) Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la: […] i) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea;”.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art.15 alin.(2) privind principiul neretroactivității legii civile, art.16 alin.(1) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor și art.115 alin.(6) referitoare la domeniile în care nu pot fi adoptate ordonanțe de urgență.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că textul legal criticat reglementează scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru a acțiunilor și cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la cauzele penale, ceea ce înseamnă că nu se plătesc astfel de taxe în cauzele privind tragerea la răspundere penală sau civilă, așadar, în privința exercitării acțiunii penale sau civile în cadrul procesului penal [a se vedea și art.20 alin.(8) din Codul de procedură penală]. De asemenea, textul analizat menționează, în mod expres, că această scutire se aplică și în privința despăgubirilor civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea, așadar, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, indiferent că ea face obiectul unei acțiuni civile alăturate celei penale sau separate de aceasta, esențială fiind existența unei cauze penale, mai precis a unei cauze în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, acțiune care se pune în mișcare „de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art.16 alin.(1)” [art.309 alin.(1) din Codul de procedură penală]. Numai în acest fel cauza poate fi calificată ca fiind una penală în sensul art.29 alin.(1) lit.i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.80/2013. O atare formulă redacțională a textului legal criticat exclude, însă, de la scutirea acordată, astfel cum s-a constatat și în cauza din fața instanței judecătorești a quo, acțiunile în răspundere civilă delictuală formulate pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care nu mai face obiectul acțiunii penale din cauza dezincriminării infracțiunii respective. În consecință, în ipotezele tranzitorii, și anume atunci când o faptă este săvârșită pe perioada de activitate a legii penale, fiind astfel calificată drept infracțiune, iar, ulterior acestui moment, intervine o lege de dezincriminare în sensul art.4 teza întâi din Codul penal, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată [art.16 alin.(1) lit.b) teza întâi din Codul de procedură penală], ceea ce, sub aspectul pretențiilor civile, echivalează cu necesitatea promovării unei acțiuni separate în fața instanțelor civile în vederea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul civil cauzat, acțiune care, în temeiul textului legal criticat, este exclusă de la scutirea plății taxei judiciare de timbru. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. Legiuitorul are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a valorii care nu intră sub incidența penalului în sfera răspunderii civile delictuale.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Gigi Rusu și Moise Rusu în Dosarul nr.13.470/200/2014 al Judecătoriei Buzău — Secția civilă și constată că dispozițiile art.29 alin.(1) lit.i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Judecătoriei Buzău — Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 27 mai 2015.