noiembrie 2016

În ziua de 26 octombrie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.a) teza întâi din Constituția României și al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a întrunit pentru a soluționa, în cadrul controlului anterior promulgării, obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.69 din Codul de procedură penală, referitoare la procedura de soluţionare, de către procurorul care supraveghează urmărirea penală, a abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală și, respectiv, a dispoziţiilor art.70 din acelaşi Cod, referitoare la procedura de soluţionare, de către procurorul ierarhic superior, a abţinerii sau recuzării procurorului , în tot cursul procesului penal.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională,

1. Cu unanimitate de voturi, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.69 din Codul de procedură penală.

2. Cu majoritate de voturi (şi o opinie separată), a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art.70 din Codul de procedură penală, care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului, formulate în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională.

Curtea a constatat că recuzarea procurorului în faza judecăţii constituie un incident procedural invocat de părţile şi subiecţii procesuali principali ce suspectează procurorul de parţialitate, incident a cărui soluţionare este de natură să aducă modificări cu privire la cadrul litigiului. Totodată, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată. Astfel, având în vedere că recuzarea procurorului în faza judecăţii este un incident procedural, componentă a procedurii de judecată, a cărui rezolvare este de natură să aducă modificări cu privire la cadrul litigiului, soluţionarea acestuia nu poate intra, nicidecum, în competenţa procurorului ierarhic superior, ci doar în competenţa judecătorului.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală.

În ziua de 4 octombrie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.215¹ alin.(2) și (5) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

„(2) În cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând să depăşească 60 de zile.ʺ

ʺ (5) Împotriva ordonanţei procurorului prin care, în condiţiile prevăzute la alin. (2) şi (3), s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.”

În urma deliberării :

1. Cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.215¹ alin.(2) din Codul de procedură penală şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art.212 alin.(1) şi alin.(3) teza întâi din Codul de procedură penală
2. Cu unanimitate de voturi, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.215¹ alin.(5) din Codul de procedură penală şi a constatat că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate

În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa constituţională a reţinut că desfăşurarea procedurii prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, prevăzută la art.215¹ alin.(2) din Codul de procedură penală, fără citarea şi audierea inculpatului, este de natură a-i încălca acestuia dreptul la apărare, drept fundamental prevăzut de art.24 din Constituţie.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanțelor care au sesizat Curtea Constituțională.

În ziua de 13 septembrie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.25 alin.(5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art.16 alin.(1) lit.f) din acelaşi act normativ.

Cu unanimitate de voturi, Curtea a constatat că dispoziţiile art.25 alin.(5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art.16 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Pentru pronunţarea acestei soluţii, Curtea a reţinut că textele de lege criticate încalcă dreptul la un proces echitabil al persoanei vătămate sau al succesorilor acesteia, care se constituie parte civilă în procesul penal, contravenind, în acest fel, dispoziţiilor art.21 alin.(3) din Constituţie şi art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Braşov – Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În ziua de 12 iulie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.434 alin.(1) teza întâi din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins:

Art.434 alin.(1) teza întâi din Codul de procedură penală: ”Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, […]”.

În urma deliberării, Curtea, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art.434 alin.(1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, este neconstituțională.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală.

În ziua de 6 iulie 2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.a) din Constituția României și al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a întrunit pentru a soluționa, în cadrul controlului anterior promulgării, obiecția de neconstituționalitate formulată de Președintele României asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali este neconstituţională, în ansamblul său.

Curtea a reţinut că, prin instituţia încetării de drept a mandatului aleşilor locali în cazul unei condamnări penale la o pedeapsă privativă de libertate, valoarea socială protejată este integritatea persoanei care deţine mandatul şi exercită demnitatea publică pentru care a fost aleasă. Constatarea ilicitului penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate şi plasează prin ea însăşi alesul local în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei. De aceea, condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrităţii, element fundamental al mandatului electiv fără de care persoana care ocupă respectiva demnitate publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Modalitatea de executare a pedepsei aplicate de către instanţa judecătorească nu este decât un mijloc de individualizare a executării pedepsei, care, deşi are un impact direct, negativ asupra activităţii alesului local dacă pedeapsa trebuie executată în regim de detenţie, întrucât este doar o consecinţă a condamnării, ea vizează indirect valoarea protejată, respectiv integritatea alesului local. Excluderea de sub incidenţa legii, deci de la sancţiunea încetării de drept a mandatului a persoanelor pentru care executarea pedepsei penale a fost suspendată, echivalează cu un privilegiu creat acestora, împrejurare care este de natură să nesocotească prevederile art.16 alin.(1), (2) şi (3) din Constituţie.

În ceea ce priveşte modificarea referitoare la încetarea de drept a mandatelor de primar şi de preşedinte al consiliului judeţean, în caz de condamnare, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru infracţiunile de corupţie prevăzute la art.289 (luarea de mită) şi art.290 (darea de mită) din Legea nr.286/2009 privind Codul penal, independent de modalitatea de executare a pedepsei principale, Curtea a reţinut că aceasta încalcă prevederile art.16 din Constituţie. Pe de o parte, norma generează discriminări între persoane aflate în situaţii juridice identice, respectiv care deţin calitatea de primar sau preşedinte de consiliu judeţean, întrucât referirea exclusivă la art.289-290 din Codul penal, cu înlăturarea celorlalte infracţiuni de corupţie şi de serviciu prevăzute de legea penală, nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, ci din contră dovedeşte o distincţie aleatorie şi arbitrară pe care legiuitorul o realizează cu privire la infracţiuni dintr-un domeniu reglementat unitar, care protejează valori sociale identice sau similare; pe de altă parte, creează privilegii pentru persoane care exercită atribuţii de putere publică – consilieri locali şi judeţeni – şi care, alături de primari şi preşedinţi de consilii judeţene, se încadrează în aceeaşi categorie juridică a aleşilor locali, dar cărora nu li se aplică sancţiunea încetării de drept a mandatului.

În concluzie, Curtea a constatat că legea modificatoare deturnează în mod nepermis scopul legii modificate, acela de a garanta integritatea, cinstea şi răspunderea aleşilor locali, conform principiilor fundamentale ale statului de drept, prin intervenţia sa, legiuitorul lipsind de efecte juridice unul dintre instrumentele principale prin care se asigură îndeplinirea acestui scop – hotărârea judecătorească de condamnare a persoanei care a săvârşit o faptă incriminată de legea penală şi care o face incompatibilă cu continuarea activităţii de reprezentant al comunităţii. Prin însăşi finalitatea urmărită, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.393/2004 privind statutul aleşilor locali încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) şi (5) referitoare la statul de drept, supremaţia Constituţiei şi respectarea obligatorie a legilor, precum şi prevederile art.16 care consacră principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și prim-ministrului.